Totalul afișărilor de pagină

Suntem ca niste frunze in vant. Noi, oamenii. Picam toti la un moment dat pe un sol tare si rece. Pe pamant ajungem toti. E o diferenta insa. Unii se tin mai bine de crengile copacului. Altii renunta din prima. Altii abia asteapta sa cada ca sa termine odata. Toti condamna vantul ca a fost prea puternic si violent, dar nu stiau toti ca el asa este?
De ce vocifereaza si nu se bucura de clipele in care sunt frunze?
Un vant care stie unde te duce daca esti suficient de matur ca a nu i te impotrivesti prea tare.Daca nu te zbati, daca nu tipi, daca nu urli, daca il mirosi si il adulmeci, daca te faci mic si te lasi pe aripile lui si inchizi ochii si asculti ceea ce vrea sa-ti spuna, ai toate sansele sa ajungi inapoi pe pamant. Poate ca atunci cand deschizi ochii o sa te trezesti intr-un loc mai frumos si mai minunat decat cel din care ai plecat.
Asa se intampla de fiecare data cand viitorul mi se intoarce la 360 de grade fara ca eu sa vreau sa scad sau sa adaug un grad. Asa se intampla cand vreun eveniment ma face sa ma doara revendicarea capitolelor din viata mea si ma vad nevoit sa batatoresc drumul pentru altele pe care momentan nu mi le doresc. Atunci mi-ar placea sa fiu din nou copil sa vina cineva sa-mi ia de pe umeri greutatea propriilor decizii. Uneori, e tare greu sa fii om.Oare inchisul ochilor si cazutul in genunchi sau in picioare nu sunt gesturi de resemnare? Oare gresesc ca vreau sa fiu ultima frunza care atinge un pamant? Oare nu am dreptul sa ma vait in timp ce ma tin cu dintii de craca mea de copac si nu vreau in ruptul capului sa-i dau drumul? Oare nu stie cat de mult o sa ma doara sa nu ma stiu agatata de nimic? Copacul stie, dar cu toate astea, la un moment dat o sa ma tranteasca la pamant. Multe lucruri care nu ma lasa nici acum sa respir, dar pe care a trebuit sa le inchei... am inchis capitole de ani doar in cateva secunde ...

miercuri, 8 februarie 2012

când te-am cunoscut, aveam sufletul obosit

Iubirea mea, când te-am cunoscut, aveam sufletul obosit şi îl simţeam scurgându-se prin vârfurile degetelor. Eram ca o frunză uscată, ca un copac gol în plină iarnă care îşi aştepta trezirea la viaţă.Tu reprezinţi crezul meu în viaţă, şi totuşi, sunt plecat atât de departe de tine, îngerul meu drag. Atâtea zile fără zâmbetul tău frumos, atâtea nopţi fără îmbrăţişarea ta... de m-aş putea preface într-o pasăre, aş zbura mai întâi la geamul tău şi mi-aş face cuib în lumina ochilor tăi.
Iar atunci când toate păsările vor pleca în ţările calde, aş rămâne lângă tine, căci altfel voi muri de dor. Aş rămâne lângă răsuflarea ta care mă va încălzi şi îmi va da viaţă.
Aş vrea să fiu fructul pe care îl mănânci,ca semnul veşnicei mele iubiri.

Publicat de la
Etichete:
Locaţia:oradea Lacul Roşu, România

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)